Omul cat traieste colectioneaza

Am observat în jurul meu din ce în ce mai multe persoane care colecţionează. Printre ei mă număr şi eu chiar dacă sunt încă începător şi nu mă pot lăuda că deţin colecţii impresionante.

De ce ne ataşăm de lucruri care până la urmă ajung uitate într-un dulap? Şi chiar dacă ştim că vor ajunge acolo ne încăpăţânam să investim în ele o perioadă de timp până când apare ceva mai interesant şi, credem noi, mai folositor.

Avem tendinţa să strângem, să strângem şi iar să strângem. La un moment dat ne enervam că nu mai avem loc de lucrurile pe care le colecţionam şi le depozităm în locuri întunecoase, departe de ochii noştri. Din când în când ne mai amintim de ele şi le mai scoatem la lumina, dar o colecţie odată marginalizata nu mai are şanse să redevină importanta.

Ce se colecţionează?

Am observat în ultimul timp o preferinţă pentru lucrurile vechi/vintage/handmade. S-au înmulţit târgurile care promovează vintegeul şi din ce în ce mai mulţi artişti plastici au prins curaj şi au reuşit să învioreze ţinutele româncelor. De aici a mai fost doar un pas până când au apărut colecţiile. Am prietene care au sute de perechi de cercei handmade, cărţi vechi, sfeşnice şi obiecte decorative.

Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la colecţii mă gândesc numai la femei. Chiar dacă şi bărbaţii colecţionează, cred că femeile au talent nativ pentru asta. Începând cu perechi de pantofi, poşete, cercei, haine, reviste, cărţi, surprize Kinder, flori uscate, postere, scrisori, cărţi poştale, caietele şi cărţile din liceu ori facultate, eşarfe, brăţări, machete, DVDuri sau animale de plus, şerveţele de masă, sticle goale de parfum, pietre, ochelari de soare, căni etc.

Când vine vorba de bărbaţi lista este mult mai scurtă: maşini fie ele în mărime naturală sau nu, arme, gadgeturi şi eventual haine sau pantofi. Însă unii se pot lăuda cu o colecţie pe care femeile nu îşi permit să o aibă:)

Revenind la întrebarea de mai sus legată de motivul pentru care colecţionam, răspunsul ar trebui să ia în calcul mai mulţi factori precum obiectul colecţionat, personalitatea colecţionarului sau mediul în care acesta trăieşte.

Cred însă că cel mai simplu răspuns ar fi: pasiunea. Ea este motorul şi ceea ce te ambiţionează să cauţi obiectele pe care îţi place să le colecţionezi, fie că este vorba de nişte aparent banale şerveţele de masă sau de cărţi în ediţii limitate. Psihologii spun că undeva sub pasiunea pentru colecţionat se afla dorinţa de a fi apreciat ori de a fi recunoscut pentru calităţile tale de colecţionar cum ar fi: minuţiozitatea, rabadarea, ambiţia sau îndemânarea.

Eu am început cu Arborele Lumii şi surprizele Kinder. Am continuat cu eşarfe, pantofi şi magneţi de frigider. Asta până când nu mai aveam unde să le pun şi m-am mutat într-o locuinţă mai mare. Acest lucru m-a ambiţionat şi mai mult iar acum colecţionez cărţi, haine, adidaşi şi hipopotami de pluş. Arborele Lumii l-am înlocuit cu revista Cosmopolitan, cărţile Adevărul şi Jurnalul Naţional. Cât despre surprizele Kinder, care altă dată erau înşirate pe toate rafturile din bibliotecă, au ajuns într-o cutie de carton undeva prin pod; aşteaptă un colecţionar mai pasionat ca mine.

Voi ce colecţionaţi? Aştept răspunsurile în secţiunea de commenturi ;)

The UK experince

După un an de zile departe de casă, m-am întors în România cu speranţa că îmi va fi mai bine ca în Anglia. Decizia de a mă întoarce nu a fost una pripită sau luată la nervi ori supărare. Am fost pragmatică, cel puţin asta îmi place mie să cred acum când privesc inapoi la momentul acela.

Totul a pornit de la independenţă. La Londra mă bucuram de o altfel de independenţă decât cea de acasă. Aveam impresia că nu mai dau socoteală nimănui pentru ora de sosire acasă sau pentru petrecerile pe care le dădeam în apartament. Puteam să mă culc şi să mă trezesc la ce oră voiam. Mâncam ce voiam şi unde voiam. Însă era o falsă independenţă pentru că depindeam în continuare de ai mei, care mă întreţineau de la depărtare. Fără ajutorul lor financiar nu mai existau nici petrecerile, nici ieşirile.

Am încercat să îmi găsesc un job după prima luna petrecută la Londra însă am aflat că fiind româncă aveam nevoie de permis de muncă. Exista bineînţeles posibilitatea să mă angajez fără acte însă era riscant şi mai ales eram la mâna angajatorului în ceea ce priveşte salariul.

Mânată de dorinţa de a nu mai depinde de părinţi am aplicat pentru permisul de muncă. După 3 luni de zile l-am primit dar aveam voie să lucrez în baza lui numai 4 ore pe zi. Din păcate, dacă în primul semestru aveam timp liber berechet, din semestrul doi lucrurile s-au schimbat. Aveam ore în fiecare zi, proiecte peste proiecte iar profesorii au devenit mai exigenţi. Planul meu cu angajarea s-a năruit pe cât de repede a luat naştere.

Iniţial am vrut să rămân în Anglia după terminarea anului şcolar şi să îmi gasesc un job. Am început să caut împreună cu un prieten un apartament unde urma să stăm după ce ne expira contractul cu Unite (companie privată ce deţinea mai multe cămine studenţeşti în UK). S-a dovedit a fi mai greu decât ne aşteptam pentru că multe din ofertele de pe internet erau false.

Deşi nu sunt superstiţioasă din fire am văzut în asta un semn care îmi spunea să plec în România unde am casă şi masă şi unde în timp voi gasi şi jobul, chiar dacă nu la fel de bine plătit ca în Anglia.

Pentru mine a fost o himeră ideea că acolo o voi duce mai bine. În primul rând, după cum am menţionat mai sus, puteam lucra numai 4 ore pe zi. Asta însemna că pe zi puteam câştiga maxim 40 de lire, în cazul în care găseam un job foarte bine plătit. Pe luna aş fi câştigat aproximativ 1100 de lire.

Dacă la cămin aveam toate utilităţile incluse în preţul chiriei, într-un apartament inchiriat trebuia să plătesc eu din buzunar facturile. Din salariul dădeam aproximativ 500 de lire pe chirile (şi asta dacă alegeam să stau în zona 3 sau 4, departe de centru). Transportul, pentru că stăteam departe de centru, costa aproximativ 100 de lire pe lună. Utilităţile şi internetul mai tăiau încă 200 de lire din buget. Rămâneam cu 300 de lire din care trebuia să mă întreţin. Pentru Londra este destul de puţin, în condiţiile în care toate serviciile sunt foarte scumpe, de la cosmetică până la stomatologie. Să nu mai vorbesc de ieşirile în oraş, fie ele în club sau la restaurant.

Ajungeam din nou să cer ajutor financiar părinţilor. Şi atunci care era rostul să rămân acolo? Pe lângă problema banilor, mi-am dat seama că nu eram talentată ca jurnalist în limba engleză. Articolele scrise de mine în engleză pe parcursul masterului erau fade. Nu reuşeam să le dau culoarea pe care în romană le-o dădeam cu uşurinţă. Devenise frustrant pentru mine să văd că îmi irosesc talentul şi că articolele nu ies cum trebuie. Deşi profesorii mă încurajau că scriu bine eu nu am reuşit să depăşesc gândul acesta.

În plus nici englezii nu pot spune că mi-au plăcut foarte tare. Sunt foarte diferiţi faţă de noi, românii. Mi se par individualişti şi reci. În aparenţă, când mergi ca turist în Anglia, îţi dau impresia că sunt ospitalieri şi primitori însă odată ce ajungi să te învârţi mai mult printre ei îţi dai seama că sunt tradiţionalişti şi exclusivişti. Nu neg faptul că există în Anglia români care au prosperat şi au ajuns sus, însă eu nu mi-am găsit locul printre englezi.

Poate nu am dat peste oamenii care trebuie însă eu nu am întâlnit încă un român în Londra care să îmi spună că este egalul unui englez sau că are un post de conducere într-o firmă englezească.

Aşa că am preferat să mă întorc în România mea, care aşa cum este ea în acest moment este ţara mea, unde ştiu să mă descurc, unde găsesc ajutor în orice problemă aş avea, unde nu dau o liră jumate (aproximativ 7 lei) pe o călătorie cu autobuzul, unde nu plătesc intrare în club şi nu dau 50 de lei pe un bilet la cinama.

Am lăsat în urma câţiva prieteni şi momente pe care ştiu că în România probabil nu le voi trăi însă tot mai bine este acasă. Prietenii îi pot revedea când doresc iar de întors în Anglia mă pot întoarce de acum încolo când voi vrea. Deocamdată mi-a ajuns experienţă masterului acolo.

Acum sunt acasă şi pot spune cu sinceritate că România pe care am lăsat-o acum un an s-a schimbat în bine. Ştiu că sunt anumite lucruri care nu se vor schimba poate niciodată pe plaiurile mioritice dar îmi place să cred că acestea ne fac unici.

Dupa 20 de ani de capitalism...

Ce e capitalismul?
CAPITALÍSM = Sistem politico-economic care se întemeiază pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție și de schimb.(DEX)
Sau :
Wiki says: Capitalismul este un sistem economic care se distinge prin proprietatea privată asupra factorilor de producţie precum şi prin producţia pentru o piaţă care stabileşte preţurile. Capitalismul presupune organizarea economiei bazată pe:

- propritate privată

- libertatea producţiei şi a comerţului având ca scop obţinerea profitului.

Ei bine, ţinând cont de aceste lucruri, m-am gândit să arunc o privire asupra capitalismului românesc din '89 şi până azi. Acum totul ni se pare firesc şi normal dar acum 20 de ani totul era cu adevărat minunat şi nou.

Vă mai aduceţi aminte de mirobolantul concurs Euro Bingo? Dar pe Mihai Mitoseru îl mai ştiţi şi replica lui faimoasa " Zi-le Domnu' Geo!"?Acum 10 ani a luat naştere emisiunea care în scurt timp avea să devină un fenomen: Tele Euro Bingo, difuzată de Antena 1 în fiecare duminică la ora 20. În toată ţara în fiecare duminică oamenii stăteau cu taloanele în mână aşteptând cu nerăbdare să le sune telefonul, să intre în direct şi să câştige mulţi bani, uşor şi fără bătăi de cap. Au mai existat şi alţii ca Mitoseru (vezi Horia Brenciu şi Robingo) dar acum totul e istorie...Au mai rămas cazinourile, pe care le întâlneşti la tot pasu, dar care acum sunt goale, de când cu criza asta.

"La vremea lor, jocurile Bingo deveniseră un adevărat fenomen social”, spune Petrişor Obae, jurnalist la www.paginademedia.ro. El crede că o revenire a emisiunilor de tip Bingo este, acum, „aproape imposibila”. „Se poate, dar în mod sigur nu la amploarea de atunci. Societatea a evoluat, domeniul privat s-a dezvoltat simţitor, iar gradul de naivitate a românilor s-a mai diminuat."

2. Carrefour în România!!

Când vine vorba de cumpărături, România se poate lăuda cu o paletă largă de forme de comerţ, mai ales după căderea regimului comunist. Aş începe cu talciocurile sau târgurile. Mai ţineţi minte cum îşi expuneau vânzătorii marfa adusă din Turcia pe capotele maşinilor în târg? Ca să nu mai aduc vorba de chioşcurile albe sau buticurile care au ieşit ca ciupercile după ploaie în mai toate intersecţiile importante din Bucureşti. Unde te uitai numai tonete albe din PVC vedeai. Apoi magazinul "de la parterul blocului". Asta chiar a fost o minune. Nu mai trebuia să mergi până în centru sau la piaţă ca să îţi faci cumpărăturile. Cobori frumos la parter şi îţi iei ce ai nevoie. :)

După care au apărut en-gros-urile, de unde se aprovizionau comercianţii mai mici sau mai mari dar şi cei în căutare de preţuri scăzute. Aşa a luat naştere Europa sau Doraly. Ce să mai vorbim de Metro. Când a apărut în 1995, a provocat isterie printre comercianţi şi nu numai. Apoi în 2001 a ajuns, în sfârşit, Carrefour în România. Se videau zilnic camioane de banane, zeci de mii de croissante, papuci de casă, tone de zahăr şi ulei, mii de televizoare...Clienţii erau încântaţi că găseau totul într-un singur loc, un loc prietenos luminos şi colorat cum nu au mai văzut până atunci (să nu mai vorbim de degustări). Carrefour-ul nu mai este de mult un simplu loc unde mergi şi cumperi ce îţi trebuie pe acasă. În Carrefour mergi să socializezi, să plimbi căruţul printre raioane, să admiri noutăţile sau să asculţi muzică. Încet încet au intrat pe piaţă şi alţi retaileri : Mega Image, Cora, Auchan, Real sau Kaufland.

3. La 20 de ani după Revoluţie, paşaportul poate părea un lucru minor, dar atunci, pentru un popor care stătea cu ochii în televizoarele alb-negru pe canalele bulgarilor sau ungurilor sau răsfoiau revistele aduse pe sub mână de afară pentru a simţi un pic din aerul străinătăţii, a fost o eliberare. Acum paşaportul nu mai este o raritate pentru români. Cu mic cu mare mergem la Direcţia Generală de Paşapoarte şi ne eliberăm, uşor şi fără prea multe bătăi de cap, actul cu pricina. După ani buni în care nu au avut voie să plece în străinătate, în 1990 li s-a dat liber românilor să iasă din România. Unde am ajuns acum? Treptat, majoritatea ţărilor europene au eliminat vizele pentru români. Apoi momentul 2007, când România a intrat în Uniunea Europeană, iar paşaportul a devenit inutil pentru majoritatea ţărilor europene. În acest moment avem nevoie numai de buletinul de identitate pentru a călători în spaţiul comunitar.

4. Bună seara Bucureşti! Bună seara România!

Pe Andreea Esca şi replica ei vestită din momentul lansării Pro TV nu aveţi cum să le uitaţi. Ţin minte ce frumos era totul pe Pro. Colorat, apetisant, programe numai unul şi unul, comedii, drame, thriller pe toate gusturile. Nu aveai ce să-i reproşezi. Acest canal era făcut să raspuna dorinţelor audienţei. Primul post comercial din România a lansat trenduri, a adus Sf. Valentin în România, a iniţiat "Generaţia Pro" şi au difuzat concursuri ca "Roata Norocului" sau "Ştii şi câştigi". Şi asta este numai o mică parte...(completaţi voi cu ce vă mai aduceţi aminte):P

5. Dozatoarele TEC şi hamburger-ul cu cartofi prăjiţi

Unde îşi dorea cel mai mult să ajungă românul după 90? În State! Acolo era laptele şi mierea! Şi dacă nu a fost posibil sau nu au câştigat la loteria vizelor au adus o părticică din State în România. Aşa a apărut Mcdonalds. Chifteaua şi cartofii prăjiţi i-au adus pe americani în România dacă invers nu s-a putut. Gigantul american a deschis primul fast-food de pe piaţa românească în iunie 1995, la parterul magazinului Unirea, din centrul Bucureştiului. Acum există peste 60 de restaurante în toată ţara. Acum un hamburger nu mai reprezintă nimic ieşit din comun. O simplă chiftea care îţi astâmpăra foame repede.

6. Concertul lui Michael Jackson din 1992 Bucureşti

Michael Jackson a fost primul star mondial care a concertat în România după Revoluţie. Stadionul „23 August” s-a dovedit neîncăpător pentru cei 70.000 de fani care s-au înghesuit să vadă spectacolul. Românii au fost impresionaţi de spectacolul de lumini cu lasere, fumigene, cascadorii, efecte speciale, costume sclipitoare care se schimbau la fiecare piesă, dansuri fără oprire şi gesturi provocatoare. Fanele leşinau, iar cele care se ţineau cu firea nu se puteau abţine să nu-şi smulgă părul din cap, urlând „Michaeeeelllll!”. 1 octombrie 1992 a fost o zi istorică pentru tinerii din România. Fanii l-au aşteptat pe Michael Jackson la aeroport, iar televiziunile au început sa difuzeze reportaje legate de sosirea lui. Toate fetele care priveau concertul la televizor, in frunte cu mine, au invidiat-o pe fata din public care a urcat pe scena, a dansat cu Michael si la sfârşit l-a sărutat, in delirul mulţimii. Vei ramane mereu in sufletul nostru :*

Ar mai fi multe de spus... Există simpatizanţi ai capitalismului dar şi cei care regretă comunismul. Eu nu ştiu unde mă încadrez ţinând cont de faptul că nu am cunoscut foarte bine acele timpuri. Ce ştiu cu siguranţă este că nu mi-aş dori să trăiesc în perioada dinainte de 1989, când ne erau încălcate drepturile fundamentale. Este adevărat că aveai anumite certitudini legate de locul de muncă, de casă, dar în schimb plăteai ducând o viaţă îngrădită în care trebuia să ai grijă ce spui şi mai ales cui spui.

Pupicei:*
MS

P.S - Mi-am adus aminte de o mare invenţie a capitalismului - creditul :P. Şi de una şi mai tare livrarea mâncării la domiciliu. Ca sa nu mai vorbim de guma Turbo si de desenele animate, Sailor Moon sau Sandy Bell. Dacă am mai uitat ceva important vă rog pe voi cititorii mei să adăugaţi ce vă mai trece prin minte legat de acest subiect. Mulţumesc :)

Nu credeam ca va dur(e)a atat...

Am vrut să renunţ la acest loc numai al meu de mai multe ori... Chiar şi acum când scriu un cuvânt pe oră îmi vine să renunţ. Nu am avut nicio motivaţie până acum să scriu. Nici acum nu am un motiv important, este însă un motiv destul de puternic cât să mă îndemne să scriu mai departe.
Am senzaţia că am pierdut flerul şi coerenţa undeva între restanţa la Sociologia Jurnaliştilor şi examenul de licenţă.
A fost un an (de şcoală) greu dar am supravieţuit. Ce mă aşteaptă de acum încolo, habar nu am!! Cert este că am încheiat un alt capitol din viaţa mea şi aş fi vrut să fiu mai entuziasmată de acest lucru dar nu reuşesc. Sunt adult, e clar!
Ca la orice final e cazul să trag linie şi să văd ce am pierdut şi ce am câştigat după acest an.
- am câştigat o nouă prietenă ( un Chandler pentru Joey, o prietenă de suferinţă când aveam restanţă la SJ, cea cu care cânt Ale Ale Jandro şi care îmi inţelege Bieber fever-ul)
- am pierdut o prietenă (şi nu ştiu să spun de ce, cred că pur şi simplu am fost înlocuită)
- am câştigat un loc la un master în UK
- am luat licenţa
- mi-am dat seama că, oricât de mult mi-ar plăcea să rămân în România şi să fac ceva pentru a schimba ceva aici, îmi va fi mult mai bine în Anglia
Doar atât a meritat să-mi aduc aminte... Restul nu mai contează. Aştept ceva mai bun...
Pupicei :*
MS

P.S: Ascult Travie McCoy-Billionaire şi aştept un telefon care simt că nu va veni niciodată...