vineri, 16 septembrie 2011

Omul cat traieste colectioneaza

Am observat în jurul meu din ce în ce mai multe persoane care colecţionează. Printre ei mă număr şi eu chiar dacă sunt încă începător şi nu mă pot lăuda că deţin colecţii impresionante.

De ce ne ataşăm de lucruri care până la urmă ajung uitate într-un dulap? Şi chiar dacă ştim că vor ajunge acolo ne încăpăţânam să investim în ele o perioadă de timp până când apare ceva mai interesant şi, credem noi, mai folositor.

Avem tendinţa să strângem, să strângem şi iar să strângem. La un moment dat ne enervam că nu mai avem loc de lucrurile pe care le colecţionam şi le depozităm în locuri întunecoase, departe de ochii noştri. Din când în când ne mai amintim de ele şi le mai scoatem la lumina, dar o colecţie odată marginalizata nu mai are şanse să redevină importanta.

Ce se colecţionează?

Am observat în ultimul timp o preferinţă pentru lucrurile vechi/vintage/handmade. S-au înmulţit târgurile care promovează vintegeul şi din ce în ce mai mulţi artişti plastici au prins curaj şi au reuşit să învioreze ţinutele româncelor. De aici a mai fost doar un pas până când au apărut colecţiile. Am prietene care au sute de perechi de cercei handmade, cărţi vechi, sfeşnice şi obiecte decorative.

Nu ştiu de ce, dar când mă gândesc la colecţii mă gândesc numai la femei. Chiar dacă şi bărbaţii colecţionează, cred că femeile au talent nativ pentru asta. Începând cu perechi de pantofi, poşete, cercei, haine, reviste, cărţi, surprize Kinder, flori uscate, postere, scrisori, cărţi poştale, caietele şi cărţile din liceu ori facultate, eşarfe, brăţări, machete, DVDuri sau animale de plus, şerveţele de masă, sticle goale de parfum, pietre, ochelari de soare, căni etc.

Când vine vorba de bărbaţi lista este mult mai scurtă: maşini fie ele în mărime naturală sau nu, arme, gadgeturi şi eventual haine sau pantofi. Însă unii se pot lăuda cu o colecţie pe care femeile nu îşi permit să o aibă:)

Revenind la întrebarea de mai sus legată de motivul pentru care colecţionam, răspunsul ar trebui să ia în calcul mai mulţi factori precum obiectul colecţionat, personalitatea colecţionarului sau mediul în care acesta trăieşte.

Cred însă că cel mai simplu răspuns ar fi: pasiunea. Ea este motorul şi ceea ce te ambiţionează să cauţi obiectele pe care îţi place să le colecţionezi, fie că este vorba de nişte aparent banale şerveţele de masă sau de cărţi în ediţii limitate. Psihologii spun că undeva sub pasiunea pentru colecţionat se afla dorinţa de a fi apreciat ori de a fi recunoscut pentru calităţile tale de colecţionar cum ar fi: minuţiozitatea, rabadarea, ambiţia sau îndemânarea.

Eu am început cu Arborele Lumii şi surprizele Kinder. Am continuat cu eşarfe, pantofi şi magneţi de frigider. Asta până când nu mai aveam unde să le pun şi m-am mutat într-o locuinţă mai mare. Acest lucru m-a ambiţionat şi mai mult iar acum colecţionez cărţi, haine, adidaşi şi hipopotami de pluş. Arborele Lumii l-am înlocuit cu revista Cosmopolitan, cărţile Adevărul şi Jurnalul Naţional. Cât despre surprizele Kinder, care altă dată erau înşirate pe toate rafturile din bibliotecă, au ajuns într-o cutie de carton undeva prin pod; aşteaptă un colecţionar mai pasionat ca mine.

Voi ce colecţionaţi? Aştept răspunsurile în secţiunea de commenturi ;)

duminică, 4 septembrie 2011

The UK experince

După un an de zile departe de casă, m-am întors în România cu speranţa că îmi va fi mai bine ca în Anglia. Decizia de a mă întoarce nu a fost una pripită sau luată la nervi ori supărare. Am fost pragmatică, cel puţin asta îmi place mie să cred acum când privesc inapoi la momentul acela.
Totul a pornit de la independenţă. La Londra mă bucuram de o altfel de independenţă decât cea de acasă. Aveam impresia că nu mai dau socoteală nimănui pentru ora de sosire acasă sau pentru petrecerile pe care le dădeam în apartament. Puteam să mă culc şi să mă trezesc la ce oră voiam. Mâncam ce voiam şi unde voiam. Însă era o falsă independenţă pentru că depindeam în continuare de ai mei, care mă întreţineau de la depărtare. Fără ajutorul lor financiar nu mai existau nici petrecerile, nici ieşirile.
Am încercat să îmi găsesc un job după prima luna petrecută la Londra însă am aflat că fiind româncă aveam nevoie de permis de muncă. Exista bineînţeles posibilitatea să mă angajez fără acte însă era riscant şi mai ales eram la mâna angajatorului în ceea ce priveşte salariul.
Mânată de dorinţa de a nu mai depinde de părinţi am aplicat pentru permisul de muncă. După 3 luni de zile l-am primit dar aveam voie să lucrez în baza lui numai 4 ore pe zi. Din păcate, dacă în primul semestru aveam timp liber berechet, din semestrul doi lucrurile s-au schimbat. Aveam ore în fiecare zi, proiecte peste proiecte iar profesorii au devenit mai exigenţi. Planul meu cu angajarea s-a năruit pe cât de repede a luat naştere.
Iniţial am vrut să rămân în Anglia după terminarea anului şcolar şi să îmi gasesc un job. Am început să caut împreună cu un prieten un apartament unde urma să stăm după ce ne expira contractul cu Unite (companie privată ce deţinea mai multe cămine studenţeşti în UK). S-a dovedit a fi mai greu decât ne aşteptam pentru că multe din ofertele de pe internet erau false.
Deşi nu sunt superstiţioasă din fire am văzut în asta un semn care îmi spunea să plec în România unde am casă şi masă şi unde în timp voi gasi şi jobul, chiar dacă nu la fel de bine plătit ca în Anglia.
Pentru mine a fost o himeră ideea că acolo o voi duce mai bine. În primul rând, după cum am menţionat mai sus, puteam lucra numai 4 ore pe zi. Asta însemna că pe zi puteam câştiga maxim 40 de lire, în cazul în care găseam un job foarte bine plătit. Pe luna aş fi câştigat aproximativ 1100 de lire.
Dacă la cămin aveam toate utilităţile incluse în preţul chiriei, într-un apartament inchiriat trebuia să plătesc eu din buzunar facturile. Din salariul dădeam aproximativ 500 de lire pe chirile (şi asta dacă alegeam să stau în zona 3 sau 4, departe de centru). Transportul, pentru că stăteam departe de centru, costa aproximativ 100 de lire pe lună. Utilităţile şi internetul mai tăiau încă 200 de lire din buget. Rămâneam cu 300 de lire din care trebuia să mă întreţin. Pentru Londra este destul de puţin, în condiţiile în care toate serviciile sunt foarte scumpe, de la cosmetică până la stomatologie. Să nu mai vorbesc de ieşirile în oraş, fie ele în club sau la restaurant.
Ajungeam din nou să cer ajutor financiar părinţilor. Şi atunci care era rostul să rămân acolo? Pe lângă problema banilor, mi-am dat seama că nu eram talentată ca jurnalist în limba engleză. Articolele scrise de mine în engleză pe parcursul masterului erau fade. Nu reuşeam să le dau culoarea pe care în romană le-o dădeam cu uşurinţă. Devenise frustrant pentru mine să văd că îmi irosesc talentul şi că articolele nu ies cum trebuie. Deşi profesorii mă încurajau că scriu bine eu nu am reuşit să depăşesc gândul acesta.
În plus nici englezii nu pot spune că mi-au plăcut foarte tare. Sunt foarte diferiţi faţă de noi, românii. Mi se par individualişti şi reci. În aparenţă, când mergi ca turist în Anglia, îţi dau impresia că sunt ospitalieri şi primitori însă odată ce ajungi să te învârţi mai mult printre ei îţi dai seama că sunt tradiţionalişti şi exclusivişti. Nu neg faptul că există în Anglia români care au prosperat şi au ajuns sus, însă eu nu mi-am găsit locul printre englezi.
Poate nu am dat peste oamenii care trebuie însă eu nu am întâlnit încă un român în Londra care să îmi spună că este egalul unui englez sau că are un post de conducere într-o firmă englezească.
Aşa că am preferat să mă întorc în România mea, care aşa cum este ea în acest moment este ţara mea, unde ştiu să mă descurc, unde găsesc ajutor în orice problemă aş avea, unde nu dau o liră jumate (aproximativ 7 lei) pe o călătorie cu autobuzul, unde nu plătesc intrare în club şi nu dau 50 de lei pe un bilet la cinama.
Am lăsat în urma câţiva prieteni şi momente pe care ştiu că în România probabil nu le voi trăi însă tot mai bine este acasă. Prietenii îi pot revedea când doresc iar de întors în Anglia mă pot întoarce de acum încolo când voi vrea. Deocamdată mi-a ajuns experienţă masterului acolo.
Acum sunt acasă şi pot spune cu sinceritate că România pe care am lăsat-o acum un an s-a schimbat în bine. Ştiu că sunt anumite lucruri care nu se vor schimba poate niciodată pe plaiurile mioritice dar îmi place să cred că acestea ne fac unici.